Tulburările psihopatologice care apar în cazul intoxicaţiei acute sau cronice cu canabis, haşiş, sunt imprevizibile ca formă de manifestare, intervenind un număr impresionant de factori, printre care amintim:
- doza de drog administrat;
- modul şi frecvenţa administrării;
- particularităţile psihice ale consumatorului de canabis;
- motivaţiile consumului de drog;
- experienţa toxicomanului;
- asocierea canabisului cu alte droguri în administrare concomitentă;
- apariţia unor fenomene de intoleranţă în cazul asocierilor de droguri;
- durata consumului de droguri;
- reactivitatea specifică individului consumator (sensibilitatea specifică);
- nivelul de integrare socială a toxicomanului;
- particularităţile specifice microgrupului (în cazul consumului în comun);
- nivelul obişnuinţei respectiv a toleranţei şi dependenţei în raport cu drogul;
- intensitatea răspunsului şi comportamentul în funcţie de apariţia tulburărilor psihopatologice;
- vârsta toxicomanului;
- eventualele boli neuropsihice latente, evidente sau în remisiune ale toxicomanului;
- tulburările nevrotice sau psihotice ce pot fi accentuate de canabis, etc.
Toţi aceşti factori amintiţi mai sus şi mulţi alţii, duc la date contradictorii raportate de diverşi toxicomani, clinicieni sau cercetători ai intoxicaţiei acute sau cronice cu haşiş. La toate cele semnalate se mai pot adăuga unii factori sociali, politici, ideologici şi religioşi.
Intoxicaţia canabică are o particularitate interesantă în sensul că administrarea drogului şi efectele sale în cazul unei intoxicaţii obişnuite, pot fi dirijate de toxicoman în raport cu dorinţele, motivaţiile, aspiraţiile, imaginaţia sau voinţa sa, facilitând instalarea hipnozei prin autosugestie, după administrarea drogului. În acest fel se explică diversitatea tablourilor clinice înregistrate în toxicomania canabică precum şi capacitatea de dirijare a simptomelor şi manifestărilor.
Theophile Gautier, într-un articol din ziarul „La Press” din 10 iulie 1843, descrie următoarele manifestări după consumul de haşiş;
„ … Aproape o jumătate de oră s-a scurs până am recăzut în imperiul haşişului. De această dată viziunea a fost mai complicată şi mai extraordinară.
Într-o atmosferă confuz luminoasă, zburau într-o forfotă continuă miliarde de fluturi a căror aripi fremătau ca evantaiele. Flori gigantice cu calicii de cristal, nalbe enorme, paturi de aur şi argint urcau şi se desfăşurau în jurul meu cu un pârâit asemănător unor jerbe de focuri de artificii.
Auzul se dezvoltase extraordinar: auzeam zgomotul culorilor. Sunete verzi, albastre, galbene, îmi ajungeau prin unde perfect distincte.
Un pahar răsturnat, un scârţâit al fotoliului, un cuvânt pronunţat încet, vibrau şi răsunau în mine ca bubuitul tunetului, propria mea voce mi se părea atât de puternică încât nu îndrăzneam să vorbesc de teamă să nu răstorn pereţii sau de a mă face să explodez ca o bombă. Peste cinci sute de pendule îmi cântau ora cu glasuri argintate de flauturi şi alămuri. Fiecare obiect atins scotea o notă de armonică sau de harpă eoliană.
Înotam într-un ocean de sonoritate unde pluteau ca insule de lumină câteva motive din Lucia şi Bărbierul.
Niciodată o asemenea beatitudine nu m-a inundat cu efluviile sale; eram atât de topit în vag, atât de absent de mine însumi, atât de debarasat de mine, această odioasă mărturie însoţindu-mă peste tot încât am înţeles pentru prima oară că ea putea fi existenţa spiritelor elementare ale îngerilor şi sufletelor separate de corp. Eram ca un burete în mijlocul mării: la fiecare cinci minute valuri de fericire intrând şi ieşind prin porii mei; căci eu devenisem permeabil până la cel mai mic vas capilar, toată fiinţa mea se injecta de culoarea mediului fantastic în care eram căzut.
Sunetele, parfumurile, lumina, îmi ajungeau prin nenumărate tuburi subţiri ca firele de păr în care auzeam suflând curenţi magnetici.
După aprecierea mea această stare a durat în jur de trei sute de ani, deoarece senzaţiile se succedau atât de numeroase şi de repezi încât aprecierea reală a timpului era imposibilă. Accesul odată trecut, am văzut că el durase un sfert de oră.
Un al treilea acces, ultimul şi cel mai bizar termină seara mea orientală: vederea mi se dedublă: două imagini ale aceluiaşi obiect se reflectau pe retina mea producând o simetrie completă. În curând pasta magică cu totul digerată, acţionând cu mai multă forţă asupra creierului meu, mă făceau complet nebun timp de o oră. Toate povestirile pantagruelice îmi treceau prin fantezie: … grifoni, coşmaruri, toată menajeria viselor monstruoase tropăiau, scânteiau, zburătăceau, schelălăiau prin cameră…”
Halucinaţiile auditive determinate de haşiş sunt consemnate de către J. Moreau de Tours în lucrarea sa, când nota că: „… trebuie atribuit, în parte cel puţin, această dezvoltare excesivă a sensibilităţii auditive, influenţei puternice pe care o exercită muzica asupra celor care au luat haşiş…”, particularitate subliniată de toţi toxicomanii la canabis.
Deşi se cunoaşte că termenul „haşişin” se traduce prin cuvântul „criminal”, se pare că haşişul prin el însuşi nu explică în mod convingător criminalitatea raportată la consumul de canabis. Haşişul acţionează asupra trăsăturilor personalităţii, favorizând eliberarea acţiunii structurilor biopsihice primare ale personalităţii, scade nivelul de apreciere lucidă a realităţii, crescând sugestibilitatea celui care consumă toxicul. Prin acţiune îndelungată în sens amoral şi antisocial, această „inducţie negativă” poate modela persoane normale transformându-le în asasini: a intrat într-un grup de toxicomani ca înger şi a ieşit în final modelat ca demon, a căutat raiul şi a nimerit în infern, înrobit de „Duhul Întunericului”.
Referindu-se la efectele „opiumului” comparativ cu cele ale „haşişului”, Ch. Baudelaire consemna următoarele: … „haşişul este, în efectul său imediat, cu mult mai agresiv decât opiul, că el reprezintă un duşman şi mai de temut al vieţii normale, că este, într-un cuvânt, mult mai perturbator. Nu ştiu dacă zece ani de intoxicare cu haşiş vor duce la dezastre egale cu cele cauzate de zece ani de regim cu opiu; spun doar că, pentru momentul prezent şi pentru cel imediat următor, haşişul are efecte mai funeste, unul este doar un seducător paşnic, celălalt un demon de nestăpânit”… În continuare, autorul semnalează că, chiar de la prima experienţă: „…chiar din primul moment… …să vă vedeţi proiectat … …într-o stare de anxietate prielnică pornirilor agresive, cotropitoare ale otrăvii…”.
Unii analişti avansează opinii că tendinţele criminale ar apare mai mult în cazul consumării unor produse bogate în principii active cum ar fi haşişul sau charas-ul. Dar, nu numai cantitatea sau calitatea sunt singurele care ar declanşa acţiuni criminogene; efectele excitante ale canabisului apar cel mai adesea la mărirea dozelor, a modului de administrare, în funcţie de trăsăturile personalităţii premorbide şi de calitatea microgrupului în care se află. În aceste condiţii, dintr-un drog al liniştii, calmului şi resemnării, substanţa devine generatoare de violenţă care poate merge până la crimă. Mărirea dozei de canabis determină stări psihopatologice expansive de tip maniacal de intensitate acută sau subacută, acompaniate de sindrom delirant-halucinator; în cursul acestor stări maniacale delirante pot apare manifestări auto- sau hetero-agresive (violenţe sau crime).
Marele poet al inegalabilelor „Fleurs du Mal” (Florile răului), Charles Baudelaire, descrie cu rafinamentul cunoscătorului aventura haşişului. „Poemul haşişului” şi „Paradisurile artificiale” deschid o fereastră spre lumea sumbră a viciului care te poartă spre infernul abominabil. Baudelaire scria: „…Mulţi îşi închipuie că beţia haşişului nu este decât o ţară prodigioasă, un vast teatru de prestidigitaţie şi escamotaj, în care totul este miraculos şi neprevăzut. Ceea ce este o prejudecată, o confuzie totală…. În haşiş nu există nimic miraculos, absolut nimic decât natural excesiv. Creierul şi organismul asupra cărora operează haşişul nu vor furniza decât fenomenele obişnuite, individuale, sporite, e drept, ca număr şi ca energie, dar mereu fidele originii lor. Omul nu va scăpa de fatalitatea temperamentului său fizic şi moral: haşişul va fi, pentru impresiile şi gândurile intime ale omului, o oglindă care măreşte imaginea, dar pur şi simplu o oglindă…”.
Autorul „Paradisurilor artificiale” redă sugestiv, invocând propria experienţă şi a altora pe care i-a chestionat, cele trei faze succesive ale beţiei albe:
„…Mai întâi vă cuprinde o oarecare ilaritate, ciudată, irezistibilă. Aceste accese de veselie nemotivată, de care vă este aproape ruşine, se reproduc frecvent, tulbură clipele de stupoare în cursul cărora încercaţi în zadar să vă regăsiţi. Cuvintele cele mai simple, ideile cele mai triviale capătă o fizionomie bizară şi nouă; vă şi miraţi că până acum le-aţi considerat atât de simple… Aţi căzut pradă demonului; este inutil să opuneţi rezistenţă… Această nebunie şi aceste accese de râs, care seamănă cu nişte explozii, apar ca o veritabilă demenţă, cel puţin ca o nerozie de maniac, oricărui om care nu se află în aceeaşi stare ca dumneavoastră…”
Faza a doua începe odată cu stingerea exaltării iniţiale şi de scurtă durată.
„…O stranie senzaţie de răcoare, care la unii se transformă în fiori de frig, începe să se facă simţită mai ales la extremităţile corpului. Haşişomanul cade într-o stare de apatie, ochii, măriţi peste măsură, par gata să iasă din orbite. O paloare maladivă inundă obrajii. Buzele se crispează, o sete chinuitoare usucă gura şi arde gâtlejul. O stare de sufocare obligă pieptul la eforturi supraomeneşti şi, din când în când, un fior vă fulgeră trupul, silindu-vă să executaţi mişcări necontrolate, tresăriri, zvâcnituri…”.
A treia şi ultima fază a beţiei haşişului este halucinaţia.
„…Proporţiile timpului şi ale existenţei sunt complet dereglate prin multitudinea şi intensitatea senzaţiilor şi a ideilor. S-ar zice că în intervalul unei ore trăieşti viaţa mai multor oameni dintr-o dată…”.
În capitolul „Omul, Dumnezeu”, Baudelaire, abordând morala haşişului, consideră că lucrul cel mai important este acela de a cunoaşte acţiunea otrăvii asupra spiritului uman. El crede că omul aservit timp îndelungat haşişului sau opiului, care reuşeşte totuşi să se smulgă viciului, este ca un prizonier evadat. Pentru că lanţurile drogului sunt mai puternice decât toate celelalte care îl încătuşează pe om. Pe lângă ele, lanţurile datoriei, cele ale iubirilor nelegitime, nu sunt decât nişte pânze de păianjen.
Ravagiile morale pricinuite de haşiş sunt atât de mari, atât de profunde şi periculoase, încât cei care scapă nevătămaţi sunt adevăraşi „învingători ai infernului”. Avertizându-şi cititorii că afirmaţiile sale nu sunt nişte metafore exagerate, Baudelaire conchide:
„… Otrăvurile excitante mi se par nu numai unul din cele mai teribile şi mai sigure mijloace de care dispune spiritul tenebrelor pentru a înrola şi a aservi omenirea deplorabilă, dar chiar şi una din întrupările lui cele mai perfecte…”.
Lăsându-se pradă demonului, bâjbâind în labirintul halucinaţiilor şi evadând în ultimă instanţă din strânsoarea otrăvii, Charles Baudelaire va mărturisi că haşişul este „un perfect instrument satanic”, un monstru care devorează şi distruge în numele unui paradis inexistent; „haşişul este inutil şi periculos”.
prof. Dumitru Nastasă, toxicolog/farmacolog
„Cunoașterea ne face liberi și sănătoși”!
