Până în prezent, se cunosc aproximativ 150.000 de specii de ciuperci, grupate în încrengătura „Fungi” ce sunt împărţite în două categorii (după mărime):

1. Ciuperci microscopice (care nu se văd cu ochiul liber) cunoscute şi sub denumirea de „micromicete”, şi
2. Ciuperci cu dimensiuni mari, cunoscute sub denumirea de „macromicete” (ciuperci care se văd cu ochiul liber).

Marea majoritate a ciupercilor sunt invizibile sau abia perceptibile cu ochiul liber şi numai un număr neglijabil de specii (câteva mii) ating dimensiuni mai mari, fiind incluse în categoria „Macromicete”, categorie care face obiectul materialului de faţă.

Indiferent de mărime, ciupercile (fungii) se clasifică în trei grupe:

1. Ciuperci saprofite – care se hrănesc cu reziduuri animale sau vegetale, numite şi „gunoieri”;
2. Ciuperci parazite – care trăiesc pe sau în ţesuturile vii ale plantelor, animalelor şi oamenilor, fiind responsabile de diverse boli;
3. Ciuperci simbionte – care trăiesc în simbioză cu alte vieţuitoare – plante, animale, om – cu avantaje reciproce.

Înmulţirea ciupercilor se face prin spori care se formează pe nişte formaţiuni amplasate pe lamelele radiale amplasate în partea inferioară a pălăriei ciupercii. O ciupercă cu o pălărie de 7 cm, produce, timp de câteva zile, circa un milion de spori pe minut, ceea ce reprezintă un total de mai multe miliarde. Sporii sunt foarte uşori, un miligram conţinând circa 20 de milioane de spori; dezvoltarea unei generaţii de spori durează circa 8 ore. S-a demonstrat că în atmosfera citadină, în lunile iunie-iulie-august, sunt aproximativ 200 de spori de micromicete şi macromicete pe centimetrul cub de aer.

Ciupercile – micromicetele şi macromicetele – fac parte din viaţă! Micromicetele pot prezenta efecte bune, dar şi rele, după cum urmează:

• Efecte bune: – dospirea pâinii,

– fermentarea berii,

– fermentarea brânzeturilor (mucegaiul nobil),

– un erou: genul „Penicilium notatum” şi speciile înrudite, din care se extrag foarte multe antibiotice, din care amintim doar „penicilina” salvatoare.

– Efecte rele:          – aproximativ 1000 de boli pot fi produse de ciupercile ce

parazitează pielea, unghiile şi ţesuturile omului;

– parazitează alimentele, unde cu „entuziasm” se dezvoltă;

– aproximativ 10000 de fungi produc pagube în agricultură

(parazitând plantele de cultură) şi în industrie – textilă,

pielărie, lemn;

– unii fungi se dezvoltă chiar în cauciuc şi în mase plastice

constituind o posibilă metodă de a reduce poluarea cu

deşeuri plastice.

Rolul „macromicetelor”, a ciupercilor care se văd cu ochiul liber, este nesemnificativ în comparaţie cu rolul „micromicetelor”, în universul viu. Prin tradiţie, ciupercile sunt utilizate atât în scop alimentar cât şi în scop terapeutic. În terapeutică, ciupercile se folosesc în general în tratamentul amneziei, a oboselii, în demineralizări şi regimuri fără carne (asemice). Cele mai frecvente moduri de folosire sunt: fierte, crude, sau în salate (opărite).

Amintim şi unele utilizări mai specifice:

• Buretele de iască – aplicat pe plăgi, este un excelent hemostatic;
• Nicoretele de primăvară – (Calocybe gambosa) – este indicat diabeticilor;
• Buretele de rouă – (Marasmius oseades) – în stare crudă este un foarte bun fortifiant;
• Langermania gigantea – praful sporifer aplicat pe răni este un bun antibiotic şi antiseptic;
• Formes officialis – este recomandat împotriva transpiraţiilor nocturne şi tuberculoşilor.

În zona noastră geografică se consideră că din aproximativ 3000 de specii de ciuperci cunoscute, 200 sunt comestibile (din care doar 50 se consumă în mod curent) şi aproximativ 50 sunt otrăvitoare, majoritatea intoxicaţiilor mortale fiind determinate de ciupercile din genul Amanita.

Ciuperca este formată dintr-o parte subterană numită miceliu şi una aeriană numită carpofor sau bazidiofruct. Partea aeriană (carpoforul) este alcătuită la rândul ei din două părţi distincte: pălăria – denumită şi pileus, şi piciorul – denumit şi stipes.

Principalii constituenţi ai ciupercilor comestibile sunt:

– Proteine: unele specii de ciuperci comestibile conţin peste 30% proteine, în comparaţie cu carnea, care conţine între 15 şi 25 g %, motiv pentru care au fost denumite şi „carne vegetală” (din punct de vedere caloric, 4 kg de ciuperci sunt echivalente cu 1 kg de carne).

– Minerale: calciu, magneziu, sodiu, potasiu, siliciu, fier, zinc, cupru, cobalt, mangan, fosfor, clor etc.

– Substanţe organice: zaharuri, lecitină, lipide, celuloză etc.

– Vitamine: C, B₁, B₂, A, D etc.

– Acizi organici: tartric, malic, citric etc.

Din totalul speciilor de ciuperci otrăvitoare, 90 % din intoxicaţiile cu evoluţie mortală sunt date de cele din genul Amanita (în ţara noastră cresc curent Amanita muscaria şi Amanita phaloides). Intoxicaţia cu ciuperci din genul Amanita determină deces la 20-90 % dintre consumatori (50 % în SUA, 30 % în Elveţia).

În România, decesele raportate pentru intoxicaţii prin Amanita phaloides reprezintă 14,8 % din totalul intoxicaţiilor cu ciuperci otrăvitoare. Este important de reţinut faptul că nu există o relaţie direct proporţională între gravitatea manifestărilor clinice ale unei intoxicaţii şi cantitatea de ciuperci consumate: s-au semnalat cazuri de evoluţie fatală după consumarea numai a unei părţi dintr-o ciupercă otrăvitoare.

De cele mai multe ori, intoxicaţiile cu ciuperci sunt accidentale, frecvent familiale şi colective. Incidenţa crescută a intoxicaţiilor cu ciuperci apare toamna, întrucât toamna este sezonul ciupercilor, altele decât cele de cultură.

Intoxicaţia cu ciuperci reprezintă o urgenţă medicală, întrucât cu cât se stabileşte mai repede diagnosticul şi se instituie un tratament, cu atât cresc şansele de a salva viaţa intoxicatului.

Printre factorii decisivi care grăbesc evoluţia intoxicaţiei, amintim:

• toxicitatea ciupercii – concentraţia de toxine din ciuperca consumată;
• vârsta ciupercii – ciupercile otrăvitoare tinere conţin o cantitate mai mare de toxine;
• sezonul în care s-a recoltat ciuperca – căldură, soare, timp ploios etc.;
• timpul scurs de la consumarea ciupercii şi până la prezentarea la medic – acest timp depinde de cunoştinţele consumatorului referitoare la primele simptome ale intoxicaţiei cu ciuperci necomestibile, de cunoştinţele anturajului (membrii familiei, a colectivităţii) şi de cunoaşterea consecinţelor neprezentării la medic;
• vârsta pacientului – copii fac forme mai grave de intoxicaţie;
• sexul consumatorului – femeile gravide fac intoxicaţii cu evoluţie gravă;
• integritatea funcţiilor ficatului şi a rinichilor consumatorilor de ciuperci;
• existenţa la consumatori a unor hepatopatii alcoolice – este cunoscut faptul că alcoolul scade toxicitatea unor ciuperci dar în multe cazuri, consumul de alcool concomitent cu ciuperci determină creşterea toxicităţii acestora printr-un răspuns specific al organismului asupra toxinei ciupercii.

Intoxicaţia cu ciuperci trebuie analizată în funcţie de specia de ciuperci care este incriminată, întrucât mecanismele de producere, manifestările clinice, perioada de latenţă până la apariţia primelor simptome de intoxicaţie, evoluţia intoxicaţiei, tratamentul etc., sunt diferite, specifice fiecărei specii de ciuperci.

Se obişnuieşte să se clasifice ciupercile necomestibile în funcţie de gravitatea simptomatologiei, astfel:

1. Ciuperci foarte periculoase (mortale);
2. Ciuperci periculoase;
3. Ciuperci care provoacă tulburări gastrointestinale;
4. Ciuperci care provoacă numai diaree sau laxaţie;
5. Ciuperci necomestibile, fără gust, fără componente esenţiale cu valoare nutritivă.

Cea mai obişnuită clasificare ţine cont de „perioada de incubaţie” – adică de timpul scurs de la consumarea ciupercii şi până la apariţia simptomatologiei intoxicaţiei. Această perioadă variază în funcţie de specia de ciupercă consumată. Din acest punct de vedere, intoxicaţiile se pot clasifica:

1. intoxicaţii cu perioadă scurtă de incubaţie – de la câteva minute până la 1 – 6 ore;
2. intoxicaţii cu perioadă de incubaţie lungă – de la 6 la 40 de ore şi chiar la 17 zile.

Este extrem de important să cunoaştem faptul că, există ciuperci care fac parte din aşa numita categorie a „ciupercilor pereche” – datorită riscului de a fi confundate de culegătorii de ciuperci: riscul de a fi confundate creşte din neatenţie, din necunoaştere şi a slabei informări a culegătorilor de ciuperci cu privire la caracteristicile specifice ale ciupercilor otrăvitoare care le deosebesc de ciupercile comestibile (culori suplimentare, forma lamelelor, forma piciorului, consistenţa cărnii ciupercii, mirosul specific, forma corpului fructifer, luciul pălăriei etc.).

Circulă în rândul culegătorilor de ciuperci o serie de caracteristici în funcţie de care s-ar putea deosebi ciupercile otrăvitoare de cele comestibile. De foarte multe ori, afirmaţiile sunt neadevărate sau incomplete şi duc la deznodăminte tragice. Enumerăm mai jos, câteva din aceste „caracteristici”:

• ciupercile otrăvitoare cresc în locuri umede şi nu cresc pe lemn;
• au culoarea albastră, roşie sau verzuie;
• au suc lăptos care-şi schimbă culoarea în contact cu aerul;
• piciorul este învăluit de o valvă, sau are un inel, o coroletă;
• nu se decojeşte pălăria;
• au lamelele negre sau albe, etc.

Aceste afirmaţii sunt eronate şi nu pot fi utilizate în practică deoarece:

• caracteristicile descrise mai sus pot lipsi la unele specii de ciuperci;
• ciupercile mai tinere sunt mai toxice;
• nu toate ciupercile albe au miros neplăcut sau sunt toxice;
• toxinele/toxicitatea unor ciuperci nu sunt/nu este distrusă totdeauna sau ameliorată (diminuată) prin fierbere în apă (mai ales la Amanita);
• toxicitatea nu este redusă prin îndepărtarea (aruncarea) apei de la prima fierbere, sau prin conservarea ciupercilor după fierbere cu oţet, cu sare sau prin uscare;
• înnegrirea linguriţei de argint în contact cu ciuperca proaspătă se datorează sulfului, care este un constituent normal atât al ciupercilor otrăvitoare cât şi al ciupercilor comestibile şi nu se datorează unei toxine sau unui compus chimic toxic specific ciupercii.

În materialul de săptămâna viitoare, voi aborda semnele si simptomele intoxicaţiilor cu ciuperci, evoluţia intoxicaţiilor, tratamentul specific.

”CUNOAȘTEREA NE FACE LIBERI ȘI SĂNĂTOȘI”

prof. Dumitru Nastasă, toxicolog/farmacolog