SĂNĂTATEA FIECĂRUIA DINTRE NOI ESTE ÎN NATURĂ ŞI ÎN MEMORIA BUNILOR ŞI STRĂBUNILOR NOŞTRI!!! (partea I)

Am afirmat într-un material din 2010 că „sănătatea omului este în grădină şi în natură”. Nu am avut ocazia să argumentez ceea ce am  afirmat atunci. Se pare că acum a venit ocazia (mai bine mai târziu decât niciodată!).

Acum, aşi vrea să completez afirmaţia, adăugând: „sănătatea fiecăruia dintre noi este opţiunea noastră, resursele fiind în noi, în jurul nostru, la îndemâna oricui”.

Odată cu apariţia omului, a apărut şi boala. Din negura timpului, omul a încercat (şi de cele mai multe ori a reuşit) să-şi amelioreze starea de sănătate cu resursele din natură, căreia îi aparţine şi în care a apărut. Natura este „mama” tuturor fiinţelor vii, deci şi a omului. Natura trebuie cunoscută, respectată, înţeleasă şi beneficiile pentru fiinţele vii vor fi maxime, pe măsura aşteptărilor.

Omul trebuie să considere natura ca bază a existenţei lui, să se integreze în ea şi nu ca un mediu oarecare ce trebuie schimbat, adaptat nevoilor de moment ale unora sau altora.

Procedăm, noi oamenii, corect, din acest punct de vedere?

Răspunsul este categoric NU ! Exemplele sunt nenumărate, la tot pasul !!!

Să încep cu… începutul.

În scrierile vechi, cu referire la BIBLIE – considerată pe drept „Cartea cărţilor”, găsim următorul înscris: „Şi a zis Dumnezeu: „Iată, vă dau vouă toată iarba dătătoare de sămânţă pe faţa întregului pământ, şi tot pomul purtător de rod cu sămânţă de pom întrânsul; acestea vă vor fi vouă spre hrană”. (Facerea, Întâia carte a lui Moise, 1:29.).

Rezultă ceea ce ştim cu toţii (dar nu ţinem cont de adevăr) că fiinţele vii în care includ şi OMUL, au fost create din elementele naturii, împrumutând de la aceasta – materie, în diverse proporţii, şi au nevoie – pentru supravieţuire, de aceeaşi materie, din natură. Totul la îndemâna fiecăruia dintre noi !

Cu 400 ani Î.Ch., Hipocrate – considerat pe bună dreptate „părintele medicinii”, sfătuia pacienţii susţinând: „alimentele voastre să fie medicamentele voastre”. El îndrepta atenţia discipolilor şi pacienţilor asupra „puterii vindecătoare a naturii” ( Natura medicatrix), susţinând că Natura, este printre altele şi „medicul bolilor”, făcând prin ea însăşi „ceea ce se cuvine, aflând căile şi mijloacele în acest scop; Natura vindecă, medicul asistă”.

Paracelsus – făuritorul concepţiilor medicale renascentiste, afirma că: „Omul, creaţie cosmică, uneşte prin întreaga sa fiinţă viaţa şi mişcarea, într-o Lumină astrală;  astralizată în astre, animalizată în animale, umanizată în Om, Lumina care vegetează în plante ori care străluceşte în metale, Lumina care uneşte organismul nostru de universul din care ne-am desprins, întruchipează însăşi universalitatea”.

Paracelsus aplică Lumina astrală  şi medicinii, convins că prin ea există un „medic interior al corpului”, o forţă vitală tămăduitoare, comună plantelor şi animalelor.  

Cunoştinţele noastre au evoluat mult de la renaştere. S-a dezvoltat impetuos o „medicină de şoc” bazată pe matriţe de substanţe active farmacologic, deseori inexistente în natură (sintetice). Armele ştiinţei au disecat concomitent, regnul vegetal şi animal. Gândirea creatoare a Omului a extras şi precizat, din multitudinea de virtuţi tămăduitoare ale speciilor de plante, acele elemente care aruncă arcuri de continuitate peste timp şi spaţiu, fixând locul ce se cuvine de drept fitoterapiei într-o medicină modernă.

Remediile primitive au apărut din imitare şi din propria experienţă a omului, fiind utilizate la întâmplare, prin observaţii, încercare, gustare, mirosire; repetiţia cu efecte pozitive constatate de fiecare dată, au fixat definitiv în practică şi în memoria tămăduitorilor aceste remedii. Transmise oral din generaţie în generaţie timp de multe milenii, remediile primitive reţinute au evoluat spre remedii empirice care s-au constituit treptat în medicina tradiţională a popoarelor de pe toate meridianele globului.

Pe parcursul tuturor acestor milenii de deprindere conştientă în domeniul lecuirii bolilor, activitatea l-a condus pe om spre conturarea a ceea ce astăzi denumim etnomedicina numită şi etnoiatria.

Etnomedicina, medicina tradiţională sau medicina populară este ansamblul de cunoştinţe acumulate în sânul unei etnii, având ca scop păstrarea sau restabilirea sănătăţii.

Etnomedicina este o componentă a vieţii sociale şi s-a propagat din unele focare ale civilizaţiei umane spre teritorii tot mai întinse, prin tradiţii orale şi apoi scrise. Continuitatea acestor tradiţii este o caracteristică a fiecărei regiuni de pe glob.

Noi, oamenii secolului XXI, ce să alegem, la ce să recurgem? La medicina tradiţională, medicina populară, sau la medicina modernă, alopată,  bazată în cea mai mare parte pe medicamente de sinteză chimică, străine elementelor constitutive ale organismelor vii ?