Oamenii și drogurile!

Organismul uman – şi nu numai cel uman – reacţionează în mod diferit de la o persoană la alta, la utilizarea unei substanţe străină organismului uman, dacă considerăm modalităţile de răspuns, inclusiv reacţiile biologice, manifestările psihologice şi socio-culturale.

Aspectele biologice ale modalităţilor de răspuns în raport cu consumul unei substanţe psihoactive se concretizează în: obişnuinţă, abuz, intoxicaţie, toleranţă, dependenţă şi abstinenţă.

Aspectele psihologice (psihopatologice) se raportează la tulburări senzitive, tulburări senzoriale, tulburări de motricitate, de atenţie, de memorie, gândire, judecată, tulburări ale dispoziţiei, ale emoţiilor afective, ale sentimentelor, un comportament psihomotor şi tulburări psihotice.

Aspectele sociale sunt raportate la nivelul socio-economic, cultural, obiceiuri, tradiţii, consecinţele periculoase în cadrul consumului de droguri, implicaţii medico-legale şi legislative naţionale şi internaţionale, costuri ridicate de sănătate şi de îngrijirea persoanelor toxicomane, consecinţe familiale, şcolare şi profesionale ale toxicomanilor.

Nu trebuie să neglijăm şi aspectul socio-spiritual pe care l-au implicat din totdeauna şi îl implică toxicomaniile.

Din negura timpurilor, o substanţă cu acţiune psihoactivă a fost căutată şi folosită pentru efectele sale plăcute, pentru capacitatea de creare a unei bune dispoziţii, sau mai mult, a unei euforii, mai mult sau mai puţin intense. Fermentaţia alcoolică a dus inevitabil la descoperirea alcoolului, pe care oamenii au început să-l consume pentru a se bine dispune, pentru ca ulterior, în cazurile de consum abuziv şi de dependenţă faţă de drog (alcool şi respectiv alcoolism), să devină cea mai veche şi cea mai universală toxicomanie.

În alte zone – în special în America Latină, indienii au utilizat şi mai utilizează încă, ciupercile care conţin principii halucinogene, în scopuri rituale.

În ţările din Orientul Mijlociu, din cele mai vechi timpuri, populaţia utilizează frunzele plantei „Catha edulis” care au ca principiu activ „kathina”, mestecându-le, obiceiul având proporţii de masă şi consumul acestor frunze fiind tot atât de popular cum este consumul unui pahar de vin sau de alcool în ţările europene.

În Yemen, consumul de Catha edulis este atât de popular încât populaţia preferă să cultive această plantă în locul cerealelor care le aduc mai puţine venituri decât planta toxicomanogenă.

Dacă în Europa se consumă în mod ilicit halucinogene, în Yemen, consumul de Catha edulis este licit; consumul de alcool este interzis în unele dintre ţările musulmane; consumul ocazional de canabis sau amfetamine este interzis în Europa, dar tolerat într-un anume fel în ţările care le folosesc în scopuri ritualice.

Exemplele de mai sus demonstrează că aspectele biologice ale consumului de substanţe cu efecte psihoactive are simultan, implicaţii socio-culturale şi spirituale, dar şi implicaţii de natură psihosocială şi cultural-spirituală.

Toxicomania are în structura sa componente biologice, psihice, socio-culturale şi spirituale, cu acţiune simultană şi nedisociată în raport cu tipul de substanţă consumată şi cu tipul de personalitate a consumatorului (toxicomanului).

Aspecte biologice ale consumului de droguri

( efectele generale ale drogurilor)

Descoperirea unor substanţe care îl binedispun pe om, determină, din punct de vedere biologic şi în planul trăirilor subiective, o anumită atracţie şi o anumită tendinţă de a reexperimenta, în condiţii ocazionale, încă o dată consumul de substanţă, cu atât mai mult dacă se realizează într-un microgrup apropiat de cel familial, de prieteni etc.

În mare, componenta biologică a consumului de droguri (toxicomania, fermacodependenţa) se raportează la: obişnuinţă, abuz, intoxicaţie, toleranţă, dependenţă, abstinenţă.

Toate substanţele incluse în categoria „drogurilor” aparţin familiei „substanţelor toxice” şi au implicaţii şi reacţii specifice asupra individului (omului). Aceste reacţii şi implicaţii diverse pot fi relevate specific, de toţi specialiştii domeniilor implicate în analiza fenomenului consumului de droguri, astfel;

– toxicologul va releva transformările ce intervin în metabolismul şi acţiunea drogurilor cu consecinţe asupra funcţionalităţii unor aparate, organe şi sisteme umane;

– medicul (de toate specialităţile) va consemna deteriorarea stării de sănătate în toată complexitatea ei, a individului consumator de droguri;

– psihologul va releva implicaţiile şi transformările psihice ale individului consumator de droguri, toxicoman;

• juristul va releva consecinţele juridice ale consumului de droguri;

– organele de poliţie vor analiza fenomenul din punct de vedere al implicaţiilor legale şi antisociale etc.

Din punctul de vedere al specialistului toxicolog, efectele pentru care o substanţă este inclusă în categoria drogurilor sau a numitelor substanţe psihoactive, pot fi grupate în două categorii;

1. Toleranţa, Obişnuinţa;
2. Dependenţa psihică şi/sau fizică.

Aceste efecte sunt comune tuturor drogurilor, manifestându-se într-o măsură mai mică sau mai mare asupra organismului uman, în funcţie de:

• drogul utilizat
• doza (cantitatea) absorbită de individ
• modul de administrare
• reactivitatea specifică a persoanei care consumă drog
• experienţele anterioare ale toxicomanului
• mediul în care se consumă drogul.

 

1. Toleranţa – constă într-o sensibilitate redusă sau absentă la unele acţiuni ale unor substanţe. Toleranţa poate fi de două tipuri: toleranţă înnăscută sau congenitală şi toleranţa dobândită.

Toleranţa înnăscută, la rândul ei, poate fi „de specie” sau „de grup”. Exemplu:

Toleranţa de specie: iepurele are o toleranţă înnăscută faţă de „atropină” (alcaloid din planta Atroppa belladonna – măselariţă, Hyosciamus niger etc.) deoarece dispune de o enzimă (numită atropinesterază) care metabolizează rapid atropina (o distruge).

Toleranţa de grup: indivizii „hidroxilatori rapizi” prezintă rezistenţă la anticoagulante şi necesită doze mari din aceste medicamente; indivizii „acetilatori rapizi” prezintă rezistenţă la medicamentele metabolizate prin acetilare (Izoniazida, Hidralazina, Procainamida etc.) necesitând doze mari din aceste medicamente.

Toleranţa dobândită poate fi, la rândul ei, „acută” şi se numeşte „tahifilaxie” şi „cronică” – sinonimă cu „obişnuinţa”.

Toleranţa acută (tahifilaxia) constă în diminuarea progresivă a intensităţii efectului în urma administrărilor repetate de substanţă (medicament sau drog) la intervale scurte de timp. Tahifilaxia se caracterizează prin faptul că se instalează repede, poate fi completă (mergând până la dispariţia efectului), este reversibilă şi este scurtă durată după întreruperea administrării.

Toleranţa cronică – numită şi „obişnuinţă” constă în diminuarea treptată a unor efecte ale medicamentelor (sau drogurilor), în urma administrării repetate. „Mitridatismul” este o formă de obişnuinţă şi reprezintă capacitatea unui organism de a suporta, fără simptome deosebite, doze toxice dintr-o substanţă, ca urmare a administrării de cantităţi mici, crescânde progresiv, în timp.

Putem exemplifica fumătorii, care prezintă mitridatism la nicotină, sau bolnavii cu sindrom Parkinson care au mitridatism la atropină, tolerând doze de 5 ori mai mari decât doza normală.

Obişnuinţa se instalează lent, nu este niciodată totală, este un fenomen reversibil, dispărând la întreruperea administrării medicamentului (drogului) după un interval de timp variabil, mai lung sau mai scurt. Obişnuinţa se instalează cu intensităţi diferite pentru diferitele efecte ale unui medicament sau drog.

Practica înregistrează instalarea obişnuinţei pentru medicamentele cu acţiuni farmacodinamice la nivelul Sistemului Nervos Central (SNC) şi pe muşchii netezi vasculari: obişnuinţă la hipnotice barbiturice, morfinomimetice, antidepresive triciclice,  coronarodilatatoare (nitroglicerină) etc.

Din punct de vedere terapeutic, consecinţa obişnuinţei este reprezentată de necesitatea măririi dozei, pentru a obţine acelaşi efect.

Se poate vorbi şi de o „toleranţă încrucişată” care apare între mai multe medicamente sau droguri cu structuri chimice asemănătoare, sau metabolizate de acelaşi sistem enzimatic, sau care acţionează pe acelaşi substrat reactiv: se instalează după un medicament (drog) şi se repercutează asupra altui medicament (drog). Exemplu, consumatorii cronici de alcool sunt mai puţin sensibili la acţiunea narcoticelor.

2. Dependenţa sau farmacodependenţa

Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) defineşte „dependenţa” sau „farmacodependenţa” ca o stare psihică şi/sau fizică caracterizată prin modificări de comportament şi alte reacţii, incluzând nevoia de a lua substanţa (medicamentul sau drogul) continuu sau periodic, pentru a resimţi efectele psihice sau a evita suferinţele privaţiunii.

Instalarea dependenţei (farmacodependenţei) este condiţionată de o serie de factori ca:

1. particularităţile şi antecedentele individului
2. mediul socio-cultural
3. substanţa incriminată (profilul farmacodinamic, farmacocinetic şi farmacotoxicologic)
4. cantităţile consumate şi frecvenţa consumului
5. căile de administrare.

Dependenţa (sau farmacodependenţa) este de două tipuri:

1. dependenţă (farmacodependenţă) psihică
2. dependenţă (farmacodependenţă) fizică.

Dependenţa psihică este o stare psihică ce constă în modificări de comportament şi o stare mentală particulară, cu necesitatea psihică imperioasă de administrare continuă sau periodică a substanţei (medicament sau drog) procurate prin orice mijloc, pentru a obţine o senzaţie de bine (euforie) sau pentru înlăturarea disconfortului psihic, în pofida faptului că indivizii respectivi ştiu că le dăunează sănătăţii, situaţiei familiale şi sociale şi se expun la riscuri pentru procurare.

Dependenţa fizică este o stare patologică cauzată de administrarea repetată a unei substanţe, stare ce se evidenţiază numai la întreruperea administrării sau la reducerea importantă a dozelor (cantităţilor) administrate.

Evidenţierea se face prin apariţia sindromului de abstinenţă sau de svraj, sau pe privaţiune, sau de înţărcare, sau de retragere, manifestat prin simptome caracteristice psihice, vegetative şi somatice, opuse acţiunii farmacodinamice a substanţei (medicament sau drog).

Dependenţa fizică reclamă necesitatea continuării administrării substanţei, pentru a evita tulburările şi simptomele neplăcute şi de multe opri foarte grave ale sindromului de abstinenţă.

Mecanismele de instalare a toleranţei sau dependenţei sunt complicate şi nu fac obiectul materialului de faţă.

Ca o concluzie generală, putem afirma că, toxicomania sau „drug addiction” este o stare de intoxicaţie cronică, voluntară, ce totalizează trei efecte adverse:

• toleranţa – obişnuinţa
• dependenţa (farmacodependenţa) psihică
• dependenţa (farmacodependenţa) fizică.

Iată câteva substanţe capabile să producă farmacodependenţă:

1. Deprimante ale SNC: alcool, hipnotice barbiturice, sedative, tranchilizante (diazepam, meprobamat)
2. Morfinomimetice de tip morfină, heroină etc.
3. Stimulatoare ale SNC: tip amfetamină, cocaină, khat etc.
4. Halucinogene de tip LSD, mescalină, psilocibină etc.
5. Canabis – marijuana, haşiş, tetrahidrocanabinol
6. Solvenţi organici volatili: acetonă, toluen, tetraclorură de carbon etc.

Diferite droguri şi substanţe psihoactive, induc în grade diferite, cele trei reacţii adverse implicate în toxicomanie (farmacodependenţă).

 

”Cunoașterea ne face liberi și sănătoși !”

prof. Dumitru Nastasă, toxicolog/farmacolog